Am cunoscut tot felul de oameni la muncă, dar există o categorie pe care nu pot să o înțeleg.

Mă refer la acele caractere maestuoase și lipsite de coloană vertebrală, capabile să se muleze perfect pe dorințele și nevoile superiorilor lor, indiferent de cât de mult și-ar călca pe mândrie sau demnitate. Unii, mânați de frustrări, alții dorind să ocupe golul ăla din suflet, care ar fi putut fi ocupat lejer de un hobby.

Astăzi voi aduce în discuție problema workoholismului și această dependență a victimelor de a se face utile, de cele mai multe ori mai utile decât li se cere. Se spune că munca te înnobilează. Aflați de la mine că unii au impresia că pe patul de spital se primește prima pentru angajatul suprem.

Am avut onoarea, sau mai degrabă oroarea, să mă confrunt cu o mână de astfel de persoane. Mereu pregătite de treabă de la prima oră, mereu gata să-și slujească postul mai ceva ca un martir în pragul morții pentru religia lui.

Culmea mi se pare că, în gândirea lor, aceste specimene încearcă din răsputeri să convingă și pe alții de căile lor lipsite de păcat, spre convertirea eternă la Sfântul Director General.

Nu este nimic greșit în a te dedica postului tău. Consider doar că nu ar trebui niciodată să uităm de noi în dorința oarbă de a impresiona un superior care nu te vede mai mult decât o rotiță într-un mecanism imens.

Cred că toată lumea are un personaj din ăsta la muncă. Nimeni nu scapă de experiența asta…

Al meu se întoarce mâine după un concediu îndelungat.

Urați-mi succes.