Armata a fost întotdeauna un mediu propice învățării. Te călește ca individ și te formează ca bărbat. De la vârste fragede am considerat căile înrolării ca fiind viabile pentru viitor, atât financiar cât și pe plan personal însă datorită unor factori externi nu am urmat calea dorită.

Pe vremea când cochetam cu acest gând am avut totuși onoarea să interacționez cu diferite personalități ale acestui cadru restrâns. Datorită unchiului meu ce activa pe atunci în domeniu am avut ocazia fără vreo pregătire anume să interacționez cu viața de garnizoană, sau cel puțin așa credeam pe atunci. Timp de două luni mi-a fost oferită ocazia să trăiesc pe pielea mea tot ce însemna viața de „biban”.

Nu am dorit tratament special iar dragul meu unchi s-a asigurat că nu va fi cazul. Am fost voit repartizat la una dintre cele mai controversate prezențe ale acelor timpuri în acea unitate militară. Era vorba despre un locotenent colonel ce își servise țara în zone cu risc mare de deces cum ar fi Afganistan sau Nigeria.

Domnul colonel încărunțise de câțiva ani buni, cel mai probabil datorită ororilor văzute în acele timpuri și conducea unitatea de recrutare și pregătire a noilor recruți cu o mână de fier. Se auzea în acele zile că în urma unui accident cu o grenadă acesta rămăsese cu trei degete la o mână dar în ciuda întâmplării a fost capabil să se deplaseze de unul singur la unitatea militară pentru a fi îngrijit. Tot datorită acestei experiențe plus vârsta înaintată acesta a fost nevoit să se rezume la antrenatul tinerelor talente.

Printre multe alte talente ale dumnealui se enumera și strictețea de care dădea dovadă în timpul antrenamentelor. Considera că pregătirile tip alergat pe distanțe inumane cu echipament deosebit de voluminos este o dovadă a demonstrării bărbăției. Totodată el era singurul care considera antrenament să te pună să stai în gardă în timp ce acumulai unul după altul bocanci cu vârf de oțel în zona abdominală.

Am avut ocazia să interacționez cu acest tip de activitate. Parcă îl mai aud în timp ce luam bucăți una după alta spunând:

„Respiră după impact, stai calm, imaginează-ți că miroși un trandafir frumos”

Era genul de personaj pe care l-aș vedea la bătrânețe cum sunt actorii din filmele Western, stând pe pridvorul casei, undeva la țară, pe un balansoar ținând un shotgun de modă veche în mână, cu un ochi de sticlă având din când în când flashback-uri ale evenimentele trăite de-a lungul vieții.

Pregătirile de genul te făceau să crezi că antrenamentele clasice sunt o modalitate dulce și pașnică de a încheia ziua. Cu toate astea nu regret o zi, toate amintirile din acea perioadă îmi sunt adânc întipărite în minte amintindu-mi când mi se pare că dau de greu că viața este mult mai mult decât ce pare.

Consider că orice tânăr ar trebui să intre în contact cu o astfel de experiență, poate nu chiar atât de extremă totuși…