Nu știu câți dintre voi veți împărtăși această pasiune, dar am zis totuși că merită scrijelită pe pereții blogului meu cu una dintre cele mai bune dalte din dotare.

Pentru mine reprezintă un moment important al vieții, unul care s-a desfășurat în mai multe etape.

De mic copil am avut această curiozitate a creației. De la poțiuni „malefice” făcute în bucătărie din orice găseam prin dulapuri, până la construirea propriilor jucării. Preferam oricând piesele de Lego în locul mașinuțelor.

La un moment dat însă, atenția mi-a fost îndreptată către o altă pasiune: grădinăritul.

Mi se părea fascinant cum poți planta o sămânță mică într-un ghiveci și, dacă depui suficient efort, ea se transformă în ceva real. Ceva ce ai văzut de sute de ori în magazine sau în buchetele oferite profesoarelor la început de an școlar, dar care devine special pentru că este al tău. Tu ai fost motivul pentru care acel lucru există.

Din păcate, cum orice pasiune fără puțină strădanie nu înflorește, nici aceasta nu a prins prea multe rădăcini.

Entuziasmul era acolo, dar responsabilitatea lipsea. Aproape orice plantam își întâlnea sfârșitul la maximum o săptămână după ce era pus cu grijă în ghiveci de către micul grădinar.

Nu erau condițiile de mediu problema. Pur și simplu, la vremea aceea nu realizam că plantele au nevoie de apă.

Când am văzut că nu reușesc, am venit cu o idee aparent genială: să plantez buruieni.

„Alea cresc și singure, sigur iese ceva din ghiveci”, mi-am spus atunci.

Dar cum fiecare pădure are uscăturile ei, așa și planurile au excepții. Iar eu am fost una dintre ele.

În cele din urmă am renunțat.

Asta până când s-a întâmplat ceva.

Era 2017, mai precis septembrie. Eram în clasa a XI-a. Nu eram tocmai cel mai sociabil elev din liceu. Preferam să stau pe telefon și eram fascinat de cultura japoneză. Urmăream seriale din acea țară și ajunsesem să mă interesez chiar și de flora și fauna de acolo.

Într-una dintre zile, căutând o informație anume, am dat peste o floare.

În acel moment nu i-am acordat prea multă atenție, fără să realizez că în aproape zece ani avea să devină o parte importantă a vieții mele.

Numele ei este Lycoris Radiata, cunoscută și sub denumirea de crinul păianjenului.

Este o floare de un roșu sângeriu, deseori asociată cu moartea, despărțirea și viața de apoi. În Japonia este întâlnită adesea în preajma cimitirelor și înflorește în perioada echinocțiului de toamnă. Unele legende spun că ar ghida sufletele către lumea de dincolo.

În acea perioadă eram foarte aproape să pierd pe cineva din familie. O pierdere care m-ar fi afectat profund. Din fericire, soarta a ales o cale mai blândă.

Din acel moment am asociat acea posibilă nenorocire cu această floare.

Am considerat…
Nu, mai corect spus, am simțit că această floare a ghidat sufletul care urma să plece către o soartă mai bună.

De atunci a rămas cu mine.

Ani de zile am purtat-o în gând fără să știu cum să mă apropii mai mult de ea sau cum să o fac cu adevărat parte din viața mea.

Asta până anul trecut, când am decis să o imprim permanent pe brațul meu, cu cerneală de un roșu aprins exact acea floare care pentru mine înseamnă atât de mult.

Zilele au trecut, iar eu eram mulțumit de alegerea făcută. Apoi, într-un moment neașteptat, mi-am amintit de vechea mea pasiune pentru plante. Am început imediat să caut dacă pot cumpăra bulbii acestei flori. Spre norocul meu, am găsit. Am comandat fără să stau pe gânduri, iar după nici două săptămâni pachetul a ajuns. Când l-am primit, mâinile îmi tremurau de emoție.

În prezent am cinci bulbi care, sper eu, vor face posibilă manifestarea fizică a unei părți din sufletul meu.

Un moment pe care îl aștept cu nerăbdare.

De data aceasta nimeni nu va mai muri.

Ce odată aproape a simbolizat moartea, mă voi asigura că va deveni renaștere