Se spune că ce-i al tău e pus deoparte, asta se aplică atât pentru lucrurile bune, cât și pentru cele rele. De cele mai multe ori binele e răsplătit cu bine, iar răul cu rău, cel puțin așa îmi place mie să cred, dar în orice situație există și excepții. Fiind un consumator al acestui stil de gândire, mereu am fost de părere că, indiferent de situație, îți poți păzi singur spatele.

Dar ce se întâmplă când nu e așa? Pe lângă conceptul de karma, am descoperit de-a lungul anilor că-și mai fac simțită prezența și alte fenomene. Exemplul de astăzi, legea atracției și cum psihicul tău, surprinzător, poate influența în bine sau în rău continuitatea întâmplărilor tale. Asta nu înseamnă totuși că îți imaginezi cum câștigi la loto și deodată ești miliardar, ci mai mult de „de ce ți-e frică de aia nu scapi”.

Toată melancolia asta pe subiect și visat cu ochii deschiși mi-a amintit de o întâmplare. Se făcea că eram în vacanța de iarnă la ai mei bunici. Dornic să ajut, m-am oferit să merg până la pompa de la marginea satului pentru a aduce apă. Pe drum, trebuia să trec pe lângă ruinele unei biserici, un străvechi loc de întrunire a boschetarilor din sat, care se întindea până la capătul unei pajiști mâncate de gropi și pline de hârtoape. Și când treceai pe lângă ferestrele ei severe, fără simțire, pașii începeau să-ți răsune foarte tare în urechi și, indiferent ce melodie ai fi fluierat, aceasta îți murea pe buze și încercai să-ți închipui cum ar arăta pe dinăuntru, cu stranele răsturnate, cu cărțile de rugăciuni mucegăite, cu altarul dărâmat, unde acum doar șoarecii țineau sărbătorile religioase și te întrebai acum oare ce-o mai fi acolo înăuntru în afară de șoareci, ce nebuni, ce monștri. Poate chiar în clipa asta se uită la tine pe furiș cu ochii lor galbeni de reptilă. Și poate că într-o noapte nu va fi suficient să fii atent, poate că într-o noapte ușa aceea de lemn putred, care de-abia stă într-o balama, va fi izbită de perete și ce vei vedea în pragul ei va fi suficient să te facă să-ți pierzi mințile pe loc. Și nu puteai să explici asta mamei și tatălui tău. Nu puteai, așa cum nu ai putut să le explici cum, la trei ani, pătura de la picioarele patului tău s-a transformat într-un cuib de șerpi care se holbau la tine cu ochi nepăsători, lipsiți de gene.

Nici un copil nu-și învinge aceste spaime gândindu-le. Și dacă o asemenea spaimă nu poate fi pusă în cuvinte, nu poate fi învinsă. Iar spaimele închise în mințile mici de copii sunt mult prea mari pentru a putea trece prin deschizătura gurii.

Cu toate acestea nu aveam de ales, trebuia să traversez, trebuia să-mi duc la finalizare misiunea. Mi-am luat inima în dinți și am traversat drumul blestemat. Cu pași grăbiți și încordați pentru a nu aluneca pe gheața care doar ce se formase pe drumul deja suficient de periculos. Speram din tot sufletul să nu mă întâlnesc cu vreo lighioană a sălbăticiunii. Ajungând în dreptul bisericii, repeziciunea pașilor mei s-a pierdut, iar corpul parcă îmi înghețase.

Mai bine nu cobeam. Lângă intrarea în aceasta stătea în patru labe, ospătându-se copios, ceva ce părea un câine. La momentul sosirii mele, se întoarce spre mine fixându-mă cu privirea. Ochii lui nu exprimau absolut nimic. Însă erau foarte adânci. Aproape că te vedeai reflectat ca niște bijuterii de argint, și te înecai ușor și dulce în ei, căci îi făceau ca lumea întreagă să pară lipsită de importanță, făceau ca toate spaimele să pară lipsite de importanță.

O vrajă, imaginație, naivitate de copil. Nu am stat prea mult pe gânduri și am luat-o la fugă. Nici până în ziua de astăzi nu am aflat dacă umbrele nopții au creat o fantasmă împletită cu imaginația mea debordantă de copil sau dacă am fost chiar în fața unui pericol iminent. Ce-i drept, se auzea prin sat că începuseră a dispărea animale.

Morala mea este: ce ți-e menit să ți se întâmple se va întâmpla, acum dacă e de bine sau rău nu știu…