Povestesc cu mândrie că dețin un mic suflețel cu apucături de diavol tasmanian. Numele lui e Toto și împlinește în martie șapte ani. M-am gândit că, odată cu avansarea în vârstă, va deveni genul de motan liniștit, care doarme mereu pe scaune sau pe unde apucă. Dar m-am înșelat amarnic.

Pe lângă viteza copleșitoare și dorința de joacă pronunțată, Toto a dezvoltat și o inteligență cum rar întâlnești. Se spune că pisicile dezvoltă personalitatea proprietarului. Aflați că al meu se prezintă ca o extensie a gândirii mele. Când vrea să fie lăsat în pace, te pune la punct cu privirea, iar când consideră că i-ai greșit, are grijă să-și facă dreptate.

Într-o dimineață frumoasă de sâmbătă, micul meu motor cu ADHD a decis că trebuie să ne jucăm. Pentru că am cutezat să-i subminez autoritatea, același motor a decis să scoată tot nisipul din litieră pentru a-mi da de lucru.
A se sublinia că litiera are clapetă și capac deasupra.

Tot nisipul. Băi, tot….

Când am ajuns la fața locului, mă aștepta, parcă zâmbind. La câteva momente după, fugea de mine ca un copil răzgâiat.

Auzisem zvonuri despre pisicile portocalii și cum ele ar fi rădăcina răului în regatul felinelor, dar vedeam pe zi ce trece cum erau provocate și de celelalte modele de blăniță.

Curios din fire, mi-am întrebat un amic, deținător al unei feline de genul. Spre surprinderea mea, răspunsul a fost simplu:
„Se poate și mai rău.”

Televizoare sparte, scaune roase și chiar defecări în zone greu accesibile, cu toate că acesta era deja învățat cu litiera.

În continuare sunt de părere că educația — pentru că nu voi folosi niciodată termeni ca „dresaj” — contează foarte mult. Nici eu nu mă pot considera un model de urmat, dar nu cred că am crescut un spărgător de căsuțe pentru păsări.

Voi ce spuneți?
Există diferențe sau suntem noi nebuni?